Sâmbătă. Ora 07:07. M-am trezit brusc, dar liniștită. Nucul din fața geamului își clatină cu putere crengile. Soarele strălucește obraznic. Nu-mi amintesc dacă am visat ceva, în schimb miroase a cafea proaspătă și a fum de țigară. Îmi place această aromă, și zâmbesc șăgalnic. “Bună dimineața!” În loc de răspuns, aud în mintea mea cum răsună un cântec, pe care nu l-am mai ascultat de multă vreme:
Și da.... asta da, trezire de weekend. Sunt fericită că am primit înapoi darul de a mă bucura de lucrurile mici și (aparent) neînsemnate. Sunt fericită că iarăși simt această emoție. El mă iubește, așa cum întotdeauna a făcut-o. Și mi-o demonstreză când mă aștept mai puțin. E atât de plăcut să te trezești zâmbind!
Se așterne toamna.... anotimpul vieții mele. A știut Bunuțul, de ce mi-a dat viață în acest moment din an! Cât de minunată este toamna! Cât de plăcute sunt diminețile răcoroase, când mai zăbovești puțin sub pătură, în răcoarea dimineții, ca un alint! Ce beție de culori se așterne înaintea ochilor, când încep copacii să se pregătească de renaștere! Căldura dogoritoare se duce și, ziua te învăluie soarele cu atât cât ai nevoie, ca să îi simți îmbrățișarea asemenea unui iubit. Ce anotimp grandios, ca o metaforă, este toamna!
Contemplu natura de acum și mă văd pe mine. Suntem la fel, parcă una și aceeași.... Și nu, nu devin melancolică, dimpotrivă. Privesc azi viața și natura cu bucurie și pace în inimă, simt că mă întorc la mine, în casa sufletului meu și ... în sfârșit mi-e bine. Nici toamna și nici viața nu este despre moarte și tristețe, ci despre bucuria și sărbătoarea de a trăi. Și poate nicicând ca azi sau în acest moment din an, nu e mai potrivit să meditez în liniște la versurile lui Pablo Neruda:
Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe „i” în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
Moare câte puțin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim…
Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi…