Cand Dumnezeu te are drag
Si te ia în paza milei sfinte
Ca arme de-a lupta inainte
Nu-ti da nici bata nici toiag
Iti da pricepere si minte.
Unul din cele mai savuroase momente ale anului este acesta, al bilantului personal de la sfarsitul unui ciclu de 365 de zile. Am o satisfactie aparte pentru aceasta activitate, o satisfactie ce nu o poate egala nici o petrecere si nici un fast efemer. Imi place sa stau singura si sa rasfoiesc filele, sa vad cum am fost in anul care sta sa se incheie, ce am facut si ce nu...
Pentru mine, 2021 a fost un an al incheierii unor capitole, un an in care, prin oamenii pe care i-am avut in preajma, fie la munca, fie in viata privata, am inteles multe lucruri din viata mea de pana acum; fara a fi direct implicata, am asistat la scene si intamplari pe care le-am mai trait anterior, doar ca de data asta, in acest an, eu am fost doar un spectator. Ca si cum viata m-a facut privitor pe o scena in care se juca spectacolul vietii mele de pana acum. Astfel am putut sa privesc cu detasare unde am gresit cand eu eram actorul principal intr-unul din episoade, unde am procedat bine, cum am fost, cum sunt, cum vreau sa fiu de aici inainte, ce merit, ce nu merit, ce si pe cine aleg, la ce si la cine renunt. Am primit, direct si indirect, de la persoane si prin intamplari, aproape toate raspunsurile pe care le-am cautat pana acum, si de asemenea, aproape toate confirmarile de care aveam nevoie.
Am profitat de cele cateva zile libere de la sfarsitul anului, pe care, norocoasa de mine, le-am petrecut in tihna, intr-un dialog asezat cu mine insami. Consider minunat sa ai posibilitatea de a-ti face un bilant personal, anual. De-a lungul timpului mi-am tot perfectionat tehnica si azi sunt incantata de structura acestei analize. Am facut inca din timpul anului notite, astfel incat acum la sfarsit, doar am centralizat: ce si cine mi-a adus bucurie, ce si cine m-a intristat, cand am fost fericita si de ce, ce am reusit sa realizez in acest an, ce oameni noi am intalnit, unde si cum, in ce locuri noi am fost, ce am facut nou anul acesta, ce carti am citit, ce filme am vazut, ce am invatat despre mine, ce alte lectii de viata am primit, ce am vrut sa fac si nu am reusit, ce regrete am s.a.m.d. Desigur ca nu voi expune aici in mod public rezultatele punctuale la toate criteriile de mai sus. Ceea ce vreau sa transmit este ca, merita efortul efectuarii unui astfel de bilant, pentru a constientiza mai bine ce suntem, ce avem, unde ne situam in drumul evolutiei noastre, incotro ne indreptam si daca e calea potrivita cea pe care o urmam.
Per total, ma declar multumita. Mai ales pentru decizia pe care am luat-o in pragul Sarbatorilor de Iarna, o decizie transpusa direct in fapte. Am ales pe ultima suta de metri sa fac un Craciun altfel, dezgolit de tot ce inseamna luminite si sclipici, de tot ce inseamna fast si imbuibare; am ales sa FIU in preajma unor oameni care ma fac sa ma SIMT cu adevarat importanta, speciala si deosebita, oameni care m-au ales pe mine in detrimentul a orice altceva; in locul unor mese cu bucate alese, a unor decoruri si peisaje ca-n filme, am ales o atmosfera pe cat de simpla pe atat de calda si primitoare, conversatii prin care sufletul se hranea si exalta. Am simtit bucuria de a participa la slujba de Craciun si binecuvantarea mesei de dupa. Da, efectul a fost excelent, deci pasesc in Noul An cu incredere in mine, in intuitia mea, in... Dumnezeu, in lucrurile care merita cu adevarat.
Printre cele mai importante concluzii la care am ajuns e faptul ca pacea inimii si disciplina gandurilor, in lumina Divina, sunt mai importante ca orice; alegand adevarul, integritatea, urmarea valorilor personale, glasul interior, iubirea sanatoasa de sine, oamenii asemenea tie si credinta in Dumnezeu, nu ai cum dai gres, nu ai cum sa strici aceasta pace interioara fara de care nu poti razbi in viata.
Si poate ca o incununare a atator concluzii importante pe care le-am tras, a fost, in a doua zi de Craciun, o lectie pe care am primit-o intr-un mod cumplit de trist; de fapt este un raspuns referitor la lucrurile care raman dupa noi, in amintirile celor care ne-au primit in inima lor. Durerea plecarii in eternitate a unui om foarte drag sufletului meu m-a facut sa inteleg ca ceea ce ramane in urma noastra, la trecerea in vesnicie, este in pricipal, felul in care i-am facut sa se simta pe ceilalti. Ramane dragostea pe care am pus-o in ceea ce am facut pentru ei, ramane partea aceea de suflet pe care am dat-o cand am sfatuit cu drag, cand am daruit cu iubire, cand am mangaiat cu dragoste. Ramane caldura acelei imbratisari pe care am oferit-o, ramane rasul zgomotos si plin de insufletire, raman faptele pline de iubiri. Si astea sunt lucruri care merita toata atentia si straduinta de zi cu zi, caci nu se stie niciodata cand se rupe firul vietii, nici cat de brusc.
Marturisesc ca de ceva vreme incoace am o suparatoare senzatie de “nu mai e timp” si anul acesta, pe langa niste obiective ce tin de concret, ceea ce imi propun, este sa dau voie sufletului si inimii sa traiasca si sa se manifeste, sa hranesc cum stiu eu mai bine latura aceasta atat de vitregita in ultimii ani, sa ma iubesc, sa iubesc si sa ma las iubita, sa ma bucur mai des si sa culeg cat mai multe bucurii marunte, sa rad sanatos in fiecare zi, sa dansez mai mult, sa-mi pazesc cu sfintenie pacea si armonia interioara, sa ma scutur in fiecare seara de balastul acumulat peste zi, sa adun si sa pastrez in preajma mea oameni din acelasi aluat cu mine, sa traiesc intens si liber ceea ce viata imi va oferi, totul in concordanta cu valorile si visele mele, cu Dumnezeu. Sa dau viata vietii din mine. Sa las toata emotia din mine sa se manifeste. Aceasta sunt eu, de fapt.
