”In fiecare dimineata cand deschid ochii spre ceea ce se cheama <o noua zi> imi vine sa ii inchid la loc si sa nu ma mai scol din pat. Dar trebuie. Inca o revenire acasa, gatit, masa pusa si familia reunita in jurul ei. Inca o noapte in care, dupa cina, fiecare se duce in coltul sau. Si deodata, fara nici o explicatie rationala, intru sub dus si izbucnesc in plans. Plang in baie pentru ca asa nimeni nu poate sa-mi auda suspinele si sa-mi puna intrebarea pe care detest sa o aud: <e totul in regula?> Da, de ce nu ar fi? Vedeti voi ceva gresit in viata mea? Nimic. Doar noaptea care ma inspaimanta. Ziua care nu-mi inspira nici un entuziasm. Imaginile fericite din trecut si lucrurile care ar fi putut sa fie si nu au fost. Ma trezesc si repet acelasi ritual de totdeauna – ma spal pe dinti, ma pregatesc pentru serviciu, ma duc in camera copiilor sa-i scol, prepar micul dejun pentru toti, zambesc, spun ca viata e frumoasa. In fiecare minut si in fiecare gest, simt o greutate pe care nu reusesc sa o identific. Mancarea nu are nici un gust, zambetul in schimb, se largeste si mai mult (ca nimeni sa nu banuiasca nimic), nevoia de a plange e inabusita, lumina pare cenusa.
Nu ma simt singura. Toti incearca sa-si controleze propria nefericire. Nu numai Jacob si cu mine, dar probabil si sotul meu, doar ca el nu arata nimic. Sunt inconjurata de oameni cu aceleasi probleme si toti se prefac ca viata continua la fel ca inainte. Ca mine. Ca vecinul meu. Poate si ca seful meu si barbatul care doarme langa mine. Dupa o anumita varsta, incepem sa afisam o masca de siguranta si certitudini. Cu timpul, masca asta se lipeste de fata si nu se mai poate desprinde. In copilarie am invatat ca, daca plangem, primim afectiune, daca aratam ca suntem tristi, primim consolare. Daca nu reusim sa convingem cu zambetul nostru, sigur vom convinge cu lacrimile. Dar nu mai plangem decat in baie, cand nu se aude nimeni – nici nu zambim, decat copiilor nostri. Nu ne manifestam sentimentele pentru ca ceilalti sa nu se considere vulnerabili si sa nu profite de asta. Singurul remediu e somnul.
Nu tu iti alegi viata, ea te alege pe tine. N-are rost sa te intrebi de ce ai parte de bucurii sau de tristeti. Accepta si mergi mai departe. Tot ce poti face este sa alegi ce faci cu bucuriile si tristetile pe care ti le ofera. Multi spun: <timpul le vindeca pe toate>. Dar nu-i adevarat. Timpul vindeca doar acele lucruri bune pe care am vrea sa le pastram pentru totdeauna. El ne spune <nu-ti face iluzii, realitatea e asta>. In sufletul meu e o gaura prin care se scurge toata energia pozitiva, lasand in urma doar vidul. Tot ce cautam cu entuziasm o data ce ajungem la varsta adulta – dragoste, slujba, credinta- se transforma pana la urma intr-o povara grea. Exista un singur mijloc de a scapa din asta: IUBIREA. A iubi, inseamna a transforma sclavia in libertate. Dar pentru moment nu reusesc sa iubesc.
– Toti suntem asa? il intreb pe barbatul meu, dupa ce au adormit copiii.
– Asa cum?
– Asa ca mine, cand foarte bine, cand foarte rau.
– Cred ca da. Toata viata ne controlam pentru ca monstrul sa nu iasa din ascunzatoare. Nu suntem ceea ce dorim sa fim. Suntem ce pretinde societatea. Suntem ceea ce au ales parintii nostri. Nu vrem sa dezamagim pe nimeni, avem o enorma nevoie sa fim iubiti. De asta inabusim ceea ce e mai bun in noi. Treptat, ceea ce a fost lumina visurilor noastre se transforma in cosmarul care ne chinuie. Sunt lucrurile nerealizate, posibilitatile netraite.
Traiesc inconjurata de oameni care ma ingrijesc si au grija de mine dorindu-mi ce e mai bun, dar care incearca sa ma ajute tocmai pentru ca simt acelasi lucru -singuratate-. Chiar daca mintea mea spune ca totul e in regula, sufletul e pierdut, confuz. Ne trezim dimineata si avem grija de copii, de soti, de sefi, de amanti, de functionari, de toate acele persoane care ne umplu viata unei zile normale. Si avem vesnic un zambet pe fata, un cuvant de incurajare, pentru ca nimeni nu le poate explica SINGURATATEA mai ales cand e mereu insotit. Dar singuratatea exista si corodeaza tot ce avem mai bun in noi, fiindca trebuie sa ne folosim toata energia ca sa parem fericiti. Ne incapatanam sa aratam mereu trandafirul care se deschide dimineata si sa ascundem in noi tija care ne raneste si ne face sa sangeram. Chiar daca stim ca toti, la un moment dat s-au simtit complet singuri, e umilitor sa spui <sunt singur, am nevoie de companie>. In loc sa cautam companie, ne izolam si mai mult ca sa ne putem linge in tacere ranile. Sau ne ducem la cine si pranzuri cu persoane care nu au nimic in comun cu noi si isi petrec timpul vorbind lucruri care n-au nici cea mai mica importanta. Ba chiar ne amuzam un timp, radem si petrecem, dar balaurul ramane viu. Pana persoanele cu adevarat apropriate vad ca ceva e in neregula si incep sa se simta vinovate ca n-au reusit sa ne faca fericiti. Intreaba care e problema. Raspundem ca e totul in regula, dar nu e … E totul mai rau. Va rog lasati-ma in pace pentru ca nu mai am lacrimi sa plang, sau inima ca sa sufar, am doar insomnie, gol, apatie, iar voi simtiti acelasi lucru, puteti sa va intrebati si singuri. Dar ei insista si spun ca totul e numai o perioada grea, o depresie, deoarece se tem sa foloseasca adevaratul si blestematul cuvant: SINGURATATE. Multi afirma ca suntem nedrepti cu viata. Altii sunt multumiti pentru ca gasesc ca meritam singuratatea pentru ca avem ce nu au ei. Dar intr-o zi, cei care sunt orbi incep sa vada, cei care sunt tristi sunt mangaiati, cei care sufera sunt mantuiti si viata se justifica iar.
Simt nevoia sa ma indragostesc iar de el. Niciodata nu am incetat sa il iubesc, dar convietuirea noastra s-a transformat in ceva asemanator cu monotonia. Cine spune ca <dragostea e suficienta> minte. Nu e si nu a fost niciodata. Marea problema e ca oamenii cred in carti si filme – un cuplu care se plimba pe plaja tinandu-se de mana, priveste apusul, fac amor in hoteluri cu privelisti frumoase … Eu cu sotul meu am facut asta, dar vraja dureaza doar un an sau doi, nu mai mult. Pe urma vine casnicia. Alegerea mobilei, planificarea camerei copiilor care vor veni. Dupa trei ani de casnicie, deja fiecare stie ce gandeste celalalt. In timpul petrecerilor suntem obligati sa ascultam aceleasi povesti pe care le-am mai auzit de multe ori si sa ne prefacem surprinsi. Sexul trece de la pasiune la obligatie, si de aceea devine tot mai rar. De aceea vine momentul aventurilor extraconjugale. La sfarsit vine momentul resemnarii. Sotul petrece tot mai mult timp plecat cu treburi, iar sotia isi dedica mai mult timp decat e nevoie, ingrijirii copiilor. Numai dragostea nu e suficienta. Dragostea nu e numai un sentiment, este o arta. Si ca orice arta, nu ajunge numai inspiratia, trebuie si multa munca.
Totul incepe cu o mare sarbatoare. Suntem inconjurati de prieteni, preotul spune lucruri pe care le-a spus la sute de cununii. Zvarlim buchetul, femeile nemaritate ne invidiaza in taina, cele maritate stiu ca pornim pe un drum care nu seamana cu cel din basmele cu zane. Si atunci realitatea se instaleaza incetul cu incetul, dar nu acceptam. Vrem ca partenerul nostru sa ramana aceeasi persoana pe care am intalnit-o la altar si cu care am schimbat verighetele. Ca si cum am opri timpul. Nu putem. Nu trebuie. Timpul nu transforma omul. Singurul lucru care ne transforma e dragostea. Cand daruim totul nu mai avem nimic de pierdut. Si atunci dispar frica, gelozia, plictisul si rutina, si ramane doar lumina unui gol care ne sperie, dar ne apropie unul de celalalt. O lumina care se schimba cu timpul si asta e ceea ce o face mai frumoasa, plina de suprize – pe care nu intotdeauna sunt cele pe care le asteptam , ci cele cu care reusim sa convietuim. Sa iubesti din plin, inseamna sa traiesti din plin. Sa iubesti pentru totdeauna, inseamna sa iubesti pentru totdeauna. De ce vrem sa traim pentru totdeauna? Fiindca vrem sa petrecem inca o zi cu cel care e langa noi. Fiindca vrem sa continuam sa fim cu cineva care merita dragostea noastra, care stie sa ne iubeasca asa cum credem ca meritam. Daca omul nu va mai avea aceasta legatura de iubire cu viata, dispare si orice ratiune a lui de a trai, pentru ca a trai, inseamna a iubi.
Nu te poti sili sa iubesti, la fel cum nu poti sili pe altcinceva. Tot ce poti sa faci este sa privesti Dragostea, sa te indragostesti de ea si sa o imiti. Nu exista nici o alta cale de a reusi sa iubesti. Cine stie sa iubeasca iubeste Adevarul, se bucura de adevar, nu se teme. El cauta Adevarul cu mintea curata, fara prejudecati si intoleranta, si va sfarsi multumit de ce va gasi. Dragostea adevarata nu inseamna sa iti expui in fata celorlalti slabiciunile, ci sa nu te temi sa le arati cand ai nevoie de ajutor si sa te bucuri cand lucrurile sunt mai bune decat credeai.
Acesta trebuie sa fie telul nostru pe lume: sa invatam sa iubim. Viata ne ofera zilnic mii de ocazii sa invatam. Fiecare barbat si fiecare femeie, in fiecare zi din vietile lor, au intotdeauna o buna ocazie sa se daruiasca Dragostei. Viata nu e o nesfarsita zi de odihna, ci o necontenita ucenicie. Sa inveti sa iubesti mereu mai bine. Pentru ca vor disparea limbile, profetiile, tarile, strada unde locuiesc, stalpii de curent, care in care sunt, mobilele… si trupul meu va disparea. Dar un lucru va ramane totodeauna insemnat in sufletul Universului: dragostea mea. In pofita greselilor, a hotararilor care i-au facut pe ceilalti sa sufere, a momentelor in care credeam ca ea nu exista!”