Te simt pierind deodată, pierzîndu-te-n abis,
călătoresc deasupra destruchipării tale,
cu ochiul plin de lacrimi, bătînd întredeschis,
sub stea sinucigașă, a trecere și jale.
Te simt însinguratule, și n-am cum să păstrez
senzația aceasta că totul se sfîrșește,
decît scriind cu colțul de inimă un vers
ceva – nici șovăială, nici vis, nici deznădejde.
Cine mai știe unde ma voi afla curînd?
Și unde-o să te afli tu, vagabondul erei?
De-ai să-ntîlnești un monstru plîngînd și întrebînd
să-ți spună că-s aceea, apropie-te, cere-i.
Să știi că-n corul lumii se stinge o solista,
nesomnul mă omoară și mă gîndesc la tine,
vai, ce puțin aș spune mărturisind că-s trista,
mai bine mint că-i bine, că-mi este foarte bine.
Cum pieri și tu deodată cu-acest moment al meu,
ca-ntr-o oglindă nunta-ntr-a ta o voi privi-o,
mereu ducîndu-ți dorul te voi chema mereu
dar cînd voi spune „Vino!‟, tu ai s-auzi „Adio‟!"
(Vino, adio - adaptare dupa Adrian Paunescu)
A fost o dată ca niciodată.... a fost o fată.
Greșit.
Așa începeau poveștile povesti. Aici e vorba despre o poveste adevărată care a devenit... poveste.
Deci, s5a reiau. A fost o dată ca niciodată o ... femeie. In floarea vârstei. Dar nu despre ea e vorba, ci despre faptul ca , în aceasta femeie, locuia o inimă de fetiță ce visa, spera și credea că într-o buna zi va deveni prințesa unui prinț ce va veni pe cal alb să o ia de soție, și cu care sa aibă o familie frumoasă. S-au întâmplat multe în inima aceasta, dar, într-o zi, s-a întâmplat să vină prințul mult așteptat. Doar că acesta nu a sosit călare doar pe 1 cal alb, ci pe mai mulți, mult mai mulți, vreo 325 cai. Putere. S-au văzut, s-au privit și, printr-un simplu zâmbet amândoi au inteles că au ajuns Acasă.
Din prima clipă, a fost ca o regăsire. Ca și cum Dumnezeu ar fi așezat două piese din același puzzle una lângă alta. Se priveau și nu le venea să creadă că viața, cu toate suferințele și rătăcirile ei, i-a adus unul lângă celălalt.
Și au iubit. Au visat. Au făcut planuri. S-au ținut de mână prin zăpezi, prin ploi, prin seri târzii în care doar inima lor vorbea. Și inima ei, care fusese odată zdrobită, începea acum să înflorească din nou.
Apoi, într-o zi de vară, Dumnezeu a trimis o fetiță. Un înger în carne și oase. Rodul iubirii lor. Promisiunea unui viitor. Minunea unei familii.
Totul părea că... începe.
Dar într-o zi, fără un cuvânt, fără o privire înapoi, povestea s-a sfârșit.
El a plecat.
N-a fost o ceartă. N-a fost o despărțire cu uși trântite. N-a fost un „nu te mai iubesc”. A fost un gol. O tăcere. O dispariție. Și un „ce-am făcut greșit?” care a început să-i macine femeii, nopțile. A plâns în baie, în bucătărie, în camera copilului. Când i-a spălat biberonul. Când o legăna. Când îi cânta. A plâns mai ales când fetița îl căuta cu privirea. I-a fost teamă. De ce va spune lumea. De cum o să se descurce. De cum o să-i răspundă fetiței când va întreba „unde e tata?”. I-a fost rușine. Vină. Furie. Dor. Dor nespus. Și apoi... i-a fost doar ea.
A fost odată o poveste.
Frumoasă.
Scurtă.
Plină de promisiuni și fărâme de fericire.
Dar mai este o poveste.
Cea care a urmat.
Povestea unei femei care a rămas. Care n-a fugit. Care s-a ridicat dintre ruine, cu un copil în brațe și cu o lumină în suflet. Povestea unei inimi care a bătut mai tare decât fuga, decât frica, decât abandonul.