Iar inima îmi dă pe-alături...
Iar plâng.
Iar scriu.
N-am știut că o rochie poate frânge puțin o inimă. N-am știut că o pereche de pantofi cu toc poate zgudui o mamă. Dar iată, că sunt unele seri care nu încep și nu se termină cu adevărat, ci rămân suspendate în inimă, în gânduri, în fiecare fibră a ființei tale. Pentru mine, banchetul Gâzei mele este o astfel de seară. De fapt, nu e doar o seară, e o întreagă călătorie în timp, între două lumi, între fetița care era și adolescenta ce stă să devină, între amintiri, între „mamiiii, am tătut tătuța!” și „mami, îmi stă bine așa?”.
O privesc cum se pregătește. Cu gesturi sigure, cu un zâmbet nou, care nu mai e de copil, dar nici încă de femeie. E zâmbetul unei adolescente aflate între lumi, în pragul descoperirii de sine. Tresar și dinaintea ochilor minții se derulează ca un film, secvențe cu primele ei cuvinte, primii pași, prima febră, serbările din grădiniță, cu prima ei zi de școală, cu felul în care îmi căuta mâna când era nesigură. Pentru o clipă, simt că timpul s-a oprit în loc. Am un nod în gât dar am și o bucurie adâncă, din aceea care doare puțin, de prea multă iubire. În calitate de mamă te pregătești pentru momentele mari, dar, se pare, niciodată destul...
Mă uit la ea… acum e încă aici, în fața mea, în rochia aleasă cu grijă, cu părul coafat lejer, cochetă până în cele mai mici detalii, purtând acea lumină pe chip pe care doar începuturile o pot da, acea privire puțin timidă, puțin îndrăzneață... și îmi dau seama că s-a schimbat ceva definitiv. Că de acum nu mai e doar fetița care alerga și râdea zgomotos prin casă, ci adolescenta care își caută drumul, cu o lumină nouă în priviri.
Și mă întreb: când a crescut așa? Când a ajuns să poarte deja pantofi cu toc? Când a început să aibă conversații serioase, gânduri și visuri mari?
Iată că primul banchet e mai mult decât rochii, selfie-uri și dans. E o nostalgie dintre mamă și fiică. Este o desprindere simbolică, inevitabilă. Este acel moment când o privești de la distanță și îți dai seama că lumea ei începe să se extindă în afara ta.
E o zi frumoasă, cu soare, parfum și râsete. Zilele trecute am făcut probe pentru machiaj, coafura, azi facem ultimele retușuri, căutăm șuvița aia „care nu stă”. În casă e o dezordine frumoasă cu farduri, agrafe de păr, parfumuri și haine. Dar în sufletul meu se dă o luptă: între bucurie și melancolie. Între mândrie curată și dor de fetița mică care fugea spre mine cu mâinile întinse.
Și totuși, n-aș da această etapă pentru nimic în lume. Pentru că văd cum devine. Văd cât e de frumoasă, nu doar pe dinafară ci pe dinăuntru. Cât e de sensibilă, inteligentă, sinceră, inocentă. Cât de clar știe cine e — chiar dacă uneori se mai îndoiește. Și cât curaj are să rămână ea însăși, într-o lume care strigă să fim altceva.
O conduc la banchet, facem poze, glumim. Ajungem la sala de evenimente și o las să plece spre petrecere. O rog să se distreze la maxim, îi zâmbesc ca să îi dau încredere, apoi ajunsă acasă mă așez în patul ei și îmi curg lacrimi. Pentru că nu mai e doar copilul meu. E și ea însăși. E adolescenta deja... Și sunt profund recunoscătoare.
Gâzuță mare (dar tot mică!), îți mulțumesc că m-ai ales ca mamă. Că m-ai învățat, fără să știi, cum să cresc și eu. Îți mulțumesc că mi-ai oferit privilegiul de a te ține de mână în primii tăi pași și că, din când în când, încă mai cauți mâna mea. Îți mulțumesc pentru râsul tău, pentru nervii tăi, pentru întrebările tale uneori incomode, pentru adevărul tău mereu ascuțit. Pentru iubirea ta de adolescentă în formare, care are deja atâta profunzime. Îți mulțumesc, copil frumos, pentru felul în care ai crescut, cu toate furtunile și soarele tău, pentru răbdarea cu care m-ai iubit chiar și atunci când am fost de neiubit. Ești un suflet minunat, o rază, o forță, o poezie în pași de viață. Până mai ieri mă strângeai în brațe înainte să ieși pe ușă, și azi, pășind elegant pe tocuri, ești adolescenta care îmi spune „te iubesc” și pleacă încrezătoare în lume. Ai devenit un om pe care mă pot oricând baza, o persoana de încredere. Nu știu dacă ți-am spus suficient de des cât de mândră sunt de tine, cât de frumos îți e sufletul, cât de minunat știi să îți porți lumina, chiar și când lumea pare să te umbrească. Ai un fel de-a fi care îmi dă speranță. Și mereu ai fost lumina și salvarea mea. Ai curaj, bunătate, sensibilitate, umor, profunzime. Ai și furie uneori — și e bună și ea, pentru că te face reală. Îți mulțumesc că ești a mea. Și că mă înveți să fiu mama de care ai nevoie, nu mama care crede ea că trebuie să fii. Să nu uiți niciodată cine ești. Să rămâi aproape de tine, de inima ta, de valorile tale. Să ai mereu încredere că ești suficientă, exact așa cum ești.
În seara asta, ai devenit o poveste care va trăi în inima mea mereu. Și o dovadă vie că timpul nu așteaptă, dar iubirea da. Ea rămâne, se adâncește, se întinde pe zeci de ani și mii de bătăi de inimă.
Fetița mea, adolescenta mea, femeia în devenire, se pregătește de zbor. Eu îi sunt aici. Rămân să-i țin mereu haina când o să-i fie frig, să tac când va avea nevoie de liniște, și să o țin în brațe oricât și oricând o să i se pară că nu mai știe unde e casa ei. Pentru că, indiferent de vârsta ce o va avea, copilul din ea va fi mereu copilul meu. Te iubesc, Gâză! Și te las să crești. Dar te port cu mine, în tot.
Pentru toate mamele care își privesc fetele crescând: cred că e normal să doară un pic. Dar e și frumos. Pentru că, în timp ce ele devin putin câte puțin adevărate domnișoare, și noi devenim mai mame.