Zilele trecute s-a întâmplat ceva aparent banal: motorul frigiderului a făcut scurt, iar de aici a picat curentul în toată casa. Astfel, m-am pomenit într-o după amiază toridă de joi, fără energie electrică, singură, de fapt doar cu M care făcea febra de la dintisori, având doar 20% baterie la telefon. Practic mi-a ajuns cât să sun după ajutor la Electrica. Insistent. De 5 ori!
Se făcuse ora 23.30 deja, iar eu stăteam în beznă, așteptând... lumina. Câteva zile mai devreme, cedase și mașina. Sistemul de închidere centralizată nu mai funcționa. Nici claxonul. Nici radio-ul. O siguranță arsă și acolo, ceva de la sistemul de emisie-recepție.
Stăteam pe marginea patului, luptându-mă cu un intens sentiment de neputință și înfrângere, în timp ce un gol ciudat își făcea simțită prezența acut în pieptul meu. Prea mult pentru banala situatie în care eram, totuși... Gol acela nu avea legătură cu mâncarea stricată sau cu disconfortul de moment! Ci cu mine. Cu interiorul meu. Și așa, în tăcerea aia rece, un gând blând mi-a luminat întunecimea sufletească. Mi-am dat seama că toate aceste defecțiuni sunt mesaje. Semne. Oglinzi. Că tot ce nu am reușit să exprim a început să se manifeste în afară. E vorba despre oglindirea interiorului meu! Problema nu este (doar) la instalația electrică, ci la "energia" mea, din mine!
Nu mai știu când m-am odihnit ultima dată cu adevărat. Nu știu când m-am simțit cu adevărat văzută, auzită, susținută. De luni bune trăiesc într-o goană în care grija pentru ceilalți a devenit oxigenul meu. Copilul meu mic e permanent cu mine. Nu pot merge nici la baie singură. Noaptea se trezește doar dacă mă întorc pe partea cealaltă. Ziua mă trage de mână. Iar eu mă trag pe mine, cu ultimele fire de energie, încercând să fiu prezentă, caldă... dar în realitate sunt doar un trup obosit, cu un zâmbet pe jumătate. Mănânc haotic, doar ca să mă potolesc emoțional. Să „rezolv” oboseala cu ceva dulce, să sting tristețea cu o gustare. Nu mai știu când m-am bucurat de o cafea băută în liniște sau când m-am uitat la cer fără să număr minutele până când „trebuie să fac altceva”. În toată această vâltoare, simt cum nu mai am curent în mine. Nu mai am energie. Mi-e greu să respir. La propriu. Încerc exerciții de respirație și simt că nu pot expira tot aerul, de parcă în mine s-au strâns atâtea lucruri nespuse, atâtea emoții înfundate, că nu mai e loc pentru aerul proaspăt.
În tot acest context emoțional oare nu e limpede și evident "de ce" am rămas fără energie (electrică)? Nu mai e loc să mă întreb "de ce mi s-au întâmplat toate astea", ci mai degrabă caut să înțeleg "ce anume vrea Dumnezeu să-mi transmită prin toate astea?"
Și când întrebi, primești răspuns.... Instalația electrică e precum sistemul nervos. Suprasolicitarea duce la scurtcircuite: iritabilitate, insomnie, burnout. Frigiderul e pentru a păstra și conserva hrana. Când nu mai „răcește”, e ca atunci când nu mai funcționează mecanismele noastre de reglare emoțională. Păi ce să mai păstreze frigiderul, când eu nu mai pot păstra nimic pentru mine? Nici timp, nici bucurie, nici spațiu interior. Doar obligații, griji, tensiuni, incertitudine, oboseală și gânduri învârtite în gol. Curentul care a picat e semnul că s-a oprit ceva în mine; și în mine e un fir dus, un circuit supraîncărcat. Mașina nu se mai închide? Claxonul (care avertizează) nu mai funcționează? Parcă ea ar fi eu: deschisă, expusă, fără protecție, fără închidere, fără timp să respir, fără putință de a cere ajutor, fără să spun stop, ca să mă închid în mine puțin și să mă adun.
Mă uit la mine, și cu resursele pe zero, recunosc că am obosit să fiu puternică, să mă țin tare, să fac mereu totul pentru toți...
Ceva am (mai) înțeles în zilele astea: viața îți vorbește. Îți face cu ochiul. Îți trimite semne. Nu, nu într-un mod „magic”, ci... firesc, prin lucruri simple: se strică ceva, se rupe ceva, se oprește ceva. Și dacă stai puțin, îți dai seama că și în tine s-a rupt, s-a oprit, s-a înfundat ceva.
Am înțeles că, uneori, cele mai mari vindecări încep dintr-un scurtcircuit. Că, dacă vrei, durerea se poate transforma. Că, în mijlocul unei pene de curent, poate apărea cea mai sinceră lumină: aceea care vine din tine.
Am învățat că și eu am dreptul să obosesc. Că și mie mi se poate „arde” motorul. Și că, înainte de a repara ceva în afară, trebuie să mă repar puțin pe mine...