Cei adormiți nu sunt morți, ci vii în Hristos; și noi suntem uniți cu ei prin dragoste și rugăciune.
Luna august are pentru mine o vibrație aparte. În timp ce lumea e în concediu, plajele sunt pline și munții își cheamă drumeții, sufletul meu se cufundă în tăcere, întru așezare, iar inima mea bate într-un aparte mod...
Căci pentru mine, august nu e doar luna a 8-a din an. De la o vreme, ea a devenit luna veșniciei, a infinitului. Luna în care îmi pomenesc cele două mame: una după trup, alta după suflet.
Iată mamă, ce repede azi... se împlinește un an. Un an de când Domnul te-a luat la El. Un an de când aici, am rămas fără tine. Fără glasul tău, fără îmbrățișarea ta, fără grija ta caldă, uneori discretă, dar mereu prezentă. Un an de când timpul meu s-a împărțit în „cu tine” și „fără tine”. Aici, pe pământ, timpul se măsoară în zile, luni, ani... Dar acolo la tine, mama, cum se măsoară? E timpul de fapt, clipe de iubire, de ne-uitare și de amintire? E pacea? E veșnicia ca o clipă? E o mângâiere? E o îmbrățișare?...
Ce multe s-au petrecut de când ai plecat, mamă! Maria merge, vorbește, râde... Nu ai apucat s-o vezi alergând prin casă. Andreia a intrat la liceul pe care tu mi l-ai pomenit cu drag. Tata... e încă singur în durerea lui. Nu reușim să-l scoatem din ea. Frații și surorile tale s-au îndepărtat... și mă doare, căci nu ți-ar fi plăcut asta. Dar poate că și asta face parte din lecțiile noastre. Știu că vezi.... Iar eu... eu... am învățat să fac colivă, să fiu mai puternică și m-am reapucat de scris, așa cum mi-ai spus -ți-aduci aminte- în scrisoarea aceea... Ai știut dintotdeauna cine sunt și ce port în mine. Și ai încercat, cu ultima putere, să-mi lași lumină.
Mi-e dor de tine, mama. Dorul doare într-un fel pe care nu l-am cunoscut până la tine. Deseori ridic ochii spre cer și mă uit, ca un copil, în toate colțurile lui. Caut să te zăresc. Dar nu te văd. Dumnezeu încă nu mi te-a arătat. Și totuși... te simt: într-o rază de lumină care cade exact atunci când am nevoie, într-un parfum care-mi amintește de tine. Și de foarte multe ori te aud. E greu să explic cum, dar te aud. Te aud în suflet. Mă dojenești cu iubire, mă încurajezi puternic, exact așa cum o faceai când fizic erai aici… apoi, toate se așază.
Acum, spune-mi tu, despre tine, mamă... cum e acolo? Cum e acolo, în veșnicie? Te-ai întâlnit cu părinții tăi? Cu frații? Cu cei dragi de Dincolo? Cum e Raiul? Cum e Dumnezeu? Cum e liniștea, mama? Cum e viața fără durere?
Ai fost toată viața o luptătoare. O femeie demnă, puternică, și tăcută în durerea ta. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu ți-a știut cu adevărat lacrimile. Ai zâmbit și ai mers mai departe, frumoasă și senină, până la capăt. Până în ultima clipă.
Astăzi, la un an de când ai trecut în Veșnicie, îți aduc în dar dorul meu. Pentru mine ești icoană vie de curaj, de credință, de speranță. Te port în suflet nu ca pe o amintire, ci ca pe o prezență vie. Te port în suflet, în fiecare pas, în fiecare lacrimă, în fiecare zâmbet al fetelor mele. Ai împlinit un an de veșnicie… iar eu, aici, împlinesc un an de dor. Si încă tot nu m-am obișnuit cu tăcerea ta. Încă mai am reflexul să-ți dau telefon, să-ți povestesc ce a făcut Maria, ce notă a luat Andreia, cât de greu sau cât de frumos mi-a fost într-o zi, cum să dreg nu știu ce mâncare.... Doar liniștea ta îmi răspunde, ca o mângâiere nevăzută. Dacă aș putea să-ți mai spun ceva, ar fi că te iubesc. Mai mult ca niciodată. Și că nimeni și nimic nu va putea șterge urmele pe care le-ai lăsat în inima mea. Tu ești începutul meu, și azi, când încerc să mă regăsesc și să mă ridic, o fac cu tine în suflet.
Știi ... poate că aici pământ te-ai născut prematur, într-o zi caldă de iunie. Ai venit pe lume grăbită, ca și cum sufletul tău știa că avea o misiune importantă și un timp limitat pentru a o împlini. Ai fost o luptătoare încă din prima clipă – o inimă mică, dar puternică. Cred că nu întâmplător te-ai născut mai devreme aici, pentru că sufletul tău a fost menit spre o naștere mai mare, mai adâncă, aceea în eternitate. De aceea, a așteptat smerit luna a opta, cifra veșniciei. Și nu întâmplător după Praznicul Adormirii Maicii Domnului, e praznicul adormirii maicii mele... Așa (bine) a rânduit Dumnezeu. Așa ai intrat în Veșnicie, discret, demn și frumos, lăsând în urmă o lecție de curaj și iubire care nu se va stinge niciodată.
Și chiar dacă azi nu te mai pot atinge, te simt. Chiar dacă nu-ți mai aud vocea, o port în mine. Pentru tu ai plecat dintre noi, dar nu din mine. Și sunt convinsă, într-un fel ce nu-l pot explica, că mă simți și tu, că trăiești în continuare. Căci Dumnezeu e dintotdeauna și e veșnic. Iar noi, fiii și fiicele Lui încă de la zămislire purtăm înlăuntrul nostru scânteia Sa. Deci nu încetăm "a fi" nici după ce acest trup se frânge!
Acolo unde ești, sper că zâmbești. Că ai aflat răspunsurile la toate întrebările tale. Că ești în lumină și în Pace, căci nu degeaba te-a iubit Dumnezeu "canCer". Ieri la Liturghie, și alaltăieri la Prohod, preotul ne-a învățat că "adormirea" este de fapt bucurie. Și în sfârșit am înțeles foarte clar asta. Plânsul și tânguirea mea în urma plecării tale e despre mine și despre neputința mea omenească. Da, recunosc, mi-e dor să pot fi un pic copilul mamei, care se cuibărește în brațele ei, să prindă puteri si curaj.... mi-e tare dor de tine!
Augustul nu mai este despre vacanțe, ci despre plecări și nașteri cerești. Despre ce rămâne după noi, despre suflete care continuă să trăiască dincolo de timp, în inimile celor care nu uită.Până ne vom revedea, mama… păstrează-mi un colț de rai, să pot să vin și eu, când va fi timpul, acasă.
Te iubesc. Te iubesc, mama. În toate lunile anului, în toate veșniciile mele. Timpul nu șterge, ci doar învață sufletul să poarte dorul altfel...
Dragostea nu moare niciodată. Ea trece dincolo de timp, de spațiu, de viață. Ce iubim rămâne cu noi, în noi, mereu.