Nu mai știam cine sunt. Fiecare zi părea o repetiție a celei dinainte, cu aceeași oboseală în suflet, aceeași luptă, aceeași rutină, aceleași întrebări care nu primeau niciun răspuns. În ultimii 2 ani, am simțit că mă usuc pe dinăuntru. Ca o grădină care n-a mai fost udată, ca un copac care și-a pierdut frunzele înainte de vreme. Am mers cu pașii grei, cu sufletul amorțit și cu gânduri care nu mai aveau culoare. Mi-am purtat tristețea ca pe o haină veche, care deși mă strângea, mi-a devenit familiară.
Azi, stau și mă gândesc că, tocmai această stare a fost începutul... începutul sfârșitului vechii mele vieți.
Pentru că, uneori, renașterea începe cu haos, cu o criză care te obligă să te oprești, să-ți tragi sufletul, să te uiți în oglindă și să recunoști: „Nu mai pot așa.”
Astfel că, într-o dimineață, când a fost timpul, am știut: trebuie să mă scutur de dureri, de vină, de frici, de rușine și tot ce nu mai eram eu.
Am început cu o curățenie interioară. Ca într-o grădină abandonată, m-am aplecat asupra fiecărui colț al sufletului meu și am plivit gândurile toxice. Am smuls buruienile autoînvinovățirii. Am aruncat uscăturile neiertării față de mine și față de ceilalți.
Am început să cercetez. M-am întrebat ce mă bucură cu adevărat și ce mă consumă în ascuns. Apoi am ales. Am ales bucuria simplă: zâmbetul bebelușului meu, o rugăciune sinceră, o plimbare în liniște, o carte tipărită, o convorbire de taină cu adolescenta mea, în lumina caldă a nopților de vară, o ieșire în creierii munților.
Am început să fac ordine în viața mea, dar mai ales în sufletul meu. Am cercetat ce îmi este de folos și ce îmi este inutil. Ce îmi hrănește sufletul și ce doar îl golește. Și iarăși am ales. Uneori cu durere, cu reținere, alteori cu ușurare.
Am cernut sita prieteniilor. A fost greu, dar sănătos. Am rămas, aparent, mai săracă. Cei care au rămas sunt neprețuiți. Sunt oamenii lui Dumnezeu pentru mine, suflet lângă suflet, mână de sprijin și tăcere de înțeles. Cei adevărați n-au plecat.
Am recunoscut: sunt rănită. Poate că mulți ani m-am ascuns după forță, după zâmbet, după reușite. Dar în mine erau răni vechi, adânci, unele poate moștenite, altele făcute cu mâna mea.
Am plâns. Am plâns tot.... apoi sufletul a devenit ca pământul care se înmoaie sub prima ploaie caldă. Și am pornit la drum. Așa cum eram: imperfectă, cu cicatrici, dar cu speranță. Cu dor de vindecare. Cu dor de mine.
Am început să sădesc din nou. Cu ochii închiși și inima deschisă. Am pus semințele optimismului, chiar dacă nu le simțeam încă în mine. Semințele credinței, chiar dacă îmi tremura glasul când rosteam rugăciunea. Semințele încrederii în viață, chiar dacă viața îmi părea încă o pădure întunecată. Și în fiecare dimineață în care am ales să mă ridic, o rază nouă mi-a atins inima.
Am înțeles că murdăria trecutului nu mă condamnă, ci îmi oferă terenul fertil pentru o frumusețe nouă.
„Fără noroi, nu poate exista lotusul.”
Acum știu: tot ce a fost greu, a fost spre creșterea mea. Și tot ce m-a frânt, de fapt m-a pregătit. Pentru cea care sunt azi. Și nu mă mai tem de întuneric. Pentru că știu că în mine arde, mereu, o scânteie de lumină. Iar dacă o protejez, o cresc, devine foc. Un foc al speranței, al încrederii, al iubirii. Renașterea nu e un moment anume. Ea se petrece, este o alegere zilnică, de a crede, de a simți, de a iubi, de a trăi. Am ales să îmi vorbesc cu bunăvoință. Să mă iert, ca să fiu iertată.
Azi, simt că sunt o grădină care înflorește din nou. Nu perfectă, dar împlinită în autenticitate. Cu flori rare, crescute din dureri vindecate și visuri regăsite. Și poate că nu voi mai fi niciodată cea care am fost. Dar sunt, fără îndoială, cea care m-am născut să devin.
Încă o lecție prețioasă am pus în tolba vieții mele: nu contează cât ai fost plecat(ă) din tine. Important e că te-ai întors. Și oricând te afli încă în umbră… amintește-ți:
Semințele germinează în întuneric, dar înfloresc la lumină.