Azi sunt 2 ani de când mama nu mai este și, poate pentru că timpul a trecut suficient de mult încât oamenii din jurul meu să se fi întors de mult la viețile lor, dar nu suficient de mult încât eu să fi învățat să trăiesc cu adevărat cu lipsa ei, simt că dorul nu s-a micșorat, ci doar a coborât undeva mai adânc în mine, într-un loc în care nu se mai vede în fiecare zi, dar din care iese la suprafață atunci când mă aștept mai puțin: într-o conversație auzită întâmplător, într-o fotografie, într-un miros, într-o zi de naștere, într-un gest sau, pur și simplu, în nevoia aceea atât de firească de a-i povesti ceva și în conștientizarea, mereu la fel de dureroasă, că nu mai am cum să o sun.
Ieri, la slujba de parastas pentru mama, în predica în care s-a vorbit și despre Adormirea Maicii Domnului, preotul a spus o frază care a sunat într-un mod aparte pentru mine: inima mamei bate într-un mod aparte pentru copilul ei, oriunde s-ar afla. Nu știu dacă el s-a referit la locul în care se află copilul sau la locul în care se află mama și nici nu cred că este nevoie să-i atribui acum un sens pe care poate nu l-a avut în predica lui, pentru că uneori există cuvinte care ajung la noi într-un moment atât de precis, încât devin ale noastre prin felul în care le primim, iar eu, în clipa aceea, am auzit exact ceea ce aveam nevoie să aud: că inima mamei mele poate bate pentru mine și acolo unde eu nu mai pot ajunge cu ochii.
Și m-am gândit la acești doi ani, la tot ce s-a întâmplat de când ea a plecat și la felul în care, deși fizic nu a mai fost lângă mine, am avut uneori sentimentul că lucrurile s-au așezat, cumva, în direcția în care trebuiau să se așeze, că au intrat în viața mea oamenii care trebuiau să intre, și au ieșit cei care trebuiau să iasă, că unele drumuri s-au închis, altele s-au deschis, iar eu, chiar trecând prin experiențe grele și dureroase, am ajuns încet, într-un loc mai sănătos decât cel în care eram; și nu pot să nu mă gândesc, fără să pretind că știu cum funcționează lumea nevăzută și fără să transform acest gând într-o certitudine teologică, că poate mama mea a avut grijă de mine și dincolo de lumea aceasta văzută, că poate iubirea ei pentru mine nu s-a oprit în ziua în care viața ei s-a oprit și că, într-un fel pe care numai Dumnezeu îl cunoaște, inima ei încă bate pentru copilul ei.
Nu spun că tot ce s-a întâmplat după moartea ei a fost bun și nici că suferința trebuie romantizată, ca și cum fiecare rană ne-ar fi fost trimisă ca să ne facă mai puternici; unele lucruri pur și simplu dor, unele pierderi sunt nedrepte, unele experiențe ne frâng și nu trebuie să le găsim cu orice preț o explicație frumoasă, însă, privind acum în urmă, după doi ani, pot să văd că viața mea a continuat să se miște chiar și atunci când eu nu știam încotro merge și că, printre toate lucrurile pe care nu le-am ales, am ajuns, pas cu pas, să fac alegeri care m-au dus către un loc mai bun.
Poate că acesta este doar felul meu de a privi retrospectiv ceea ce mi s-a întâmplat, poate că sunt alegerile mele, consecințele unor decizii, întâlnirile potrivite și nepotrivite, maturizarea care vine uneori numai după ce ai fost obligat să treci prin lucruri pe care nu le-ai fi ales niciodată, dar îmi place să păstrez în suflet gândul că, dacă inima unei mame bate într-un mod aparte pentru copilul ei oriunde s-ar afla, atunci poate că și inima mamei mele continuă să bată pentru mine acolo unde eu nu o mai pot auzi.
În timp ce eu învățam să fiu copil fără mama mea, Maria învăța să fie copil lângă mine, iar între noi era și Andreia, fata mea cea mare, care avea aproape 14 ani atunci când bunica ei a plecat, și uneori mă gândesc cât de straniu este că. acești doi ani au fost, în același timp, doi ani fără mama și doi ani în care eu am fost nevoită să fiu, poate mai profund ca niciodată, mama de care 2 fete aveau nevoie, una care începea să-și construiască propria lume și cealaltă care încă își punea capul pe mine când obosea, încă mă căuta cu privirea când nu înțelegea ceva și încă avea nevoie de mine într-un mod atât de direct încât mă făcea să-mi amintesc cât de mică am fost și eu cândva în brațele mamei mele.
Cred că abia acum încep să înțeleg cât de puțin timp am avut atunci pentru propria mea durere, pentru că mama a murit și viața nu s-a oprit, iar eu aveam copii de crescut, muncă, responsabilități, telefoane, lucruri de rezolvat și zile care începeau și se terminau indiferent de ce se întâmpla în mine; așa că am făcut ceea ce fac oamenii atunci când nu își permit să se prăbușească: m-am ridicat dimineața și am mers mai departe, chiar și atunci când o parte din mine ar fi avut nevoie să se oprească undeva, să fie doar copilul mamei ei și să plângă, numai că eu nu mai eram doar copilul cuiva, eram și mama a două fete, iar durerea mea a trebuit să aștepte pentru că viețile lor nu puteau să aștepte.
Și poate că abia acum, devenind eu însămi mamă, încep să o înțeleg pe mama mea altfel, nu doar ca pe femeia care mi-a fost mamă, ci ca pe o femeie care a avut propriile ei frici, propriile ei griji, propriile ei oboseli și propriile ei întrebări dacă face lucrurile bine, pentru că mă uit la Andreia, care are acum 16 ani și începe să-și construiască lumea ei, și la Maria, care este încă atât de mică, și mă surprind întrebându-mă dacă și mama mă privea uneori cum îmi privesc eu fetele, dacă și ea se temea pentru mine, dacă și ea se întreba ce voi deveni, dacă și ea simțea acel amestec ciudat de bucurie și teamă pe care îl simt eu acum când îmi privesc copiii crescând.
Poate că acesta este unul dintre darurile dureroase ale maternității: ajungi să-ți înțelegi propria mamă cu ochii unei femei și nu doar cu ochii copilului care a avut nevoie de ea, dar uneori ajungi să o înțelegi tocmai atunci când nu mai poți să-i spui că ai înțeles-o, iar cu cât o înțeleg mai mult, cu atât mi-e mai dor.
Pentru că descopăr lucruri despre ea în mine, în felul în care iubesc, în felul în care mă tem, în felul în care am grijă de oamenii pe care îi iubesc, în gesturi pe care le fac fără să-mi dau seama și pe care le recunosc abia după aceea, în anumite cuvinte pe care le rostesc și în care aud parcă ecoul ei, în felul în care mă uit la fetele mele și înțeleg, poate pentru prima dată cu adevărat, câtă iubire, câtă grijă și câtă renunțare pot exista în lucruri pe care, atunci când ești copil, le primești fără să te întrebi de unde vin.
Cred că aceasta este una dintre formele prin care o mamă continuă să fie mamă chiar și după ce pleacă: nu mai poate să te țină de mână, dar tu încă știi cum se simte o mână care te-a ținut; nu mai poate să te liniștească, dar ceva din felul în care te-a liniștit cândva continuă să existe în tine; nu mai poate să-ți spună ce să faci, dar anumite lucruri pe care te-a învățat fără să-și propună îți apar în minte exact atunci când ai nevoie de ele.
Și apoi este augustul. Augustul mă doare. Mama a plecat pe 16 august, la doar o zi după Adormirea Maicii Domnului, iar de atunci, luna aceasta nu mai este pentru mine doar luna căldurii, a zilelor lungi, a vacanțelor, a concediilor, a luminii puternice și a mirosului acela de vară în care parcă toată lumea este plecată undeva, ci este și luna în care memoria mea afectivă se întoarce, fără să o chem, la acea zi în care, în mijlocul acelei călduri care mirosea a concedii și a vacanțe, imaginea mamei mele dormind în sicriu s-a așezat undeva atât de adânc în mine, încât cred că de aceea mă doare căldura lui august până astăzi: pentru că, oricât de multă viață este în jur, oricât de frumos ar fi afară, în memoria mea există și imaginea aceea, a mamei mele care nu mai respiră, în timp ce augustul continua să fie cald, soarele continua să ardă, oamenii continuau să plece în vacanțe, copiii continuau să râdă, iar lumea, absurd de normală, continua să existe.
Poate că acesta este lucrul pe care îl simt cel mai puternic în fiecare august: contrastul dintre cât de multă viață există în jur și faptul că, în memoria mea, o zi de august este ziua în care viața mamei mele s-a oprit și o parte din viața mea s-a schimbat pentru totdeauna. Mă doare augustul, pentru că nu este doar căldură, ci este miros, lumină, aer, timp, vacanță, este memoria unui moment pe care corpul meu pare să-l fi păstrat chiar și atunci când mintea mea încearcă să meargă mai departe.
O caut pe mama în fotografii, în amintiri, în lucrurile pe care le-a lăsat în urmă și, mai ales, în înregistrările telefonice pe care le am cu ea, pentru că vocea ei a devenit una dintre puținele forme prin care mă pot întoarce, pentru câteva minute, într-o lume în care mama încă există. Nu sunt conversații extraordinare, nu sunt discursuri pe care le-am înregistrat pentru că știam că într-o zi vor deveni neprețuite, ci sunt conversații obișnuite, uneori despre lucruri atât de mici încât, cât timp era aici, nici nu m-aș fi gândit că merită păstrate, și tocmai ele au devenit acum comori, pentru că este vocea ei, iar eu nu caut neapărat cuvintele pe care le spune, ci felul în care le spune, ritmul, tonul, pauzele, ceva atât de familiar încât corpul meu pare să recunoască înaintea minții că este ea. Uneori dau înapoi câteva secunde și ascult din nou, apoi încă o dată, pentru că vreau doar să o mai aud, pentru că nimeni nu-mi poate oferi exact felul în care mă liniștea ea și nimeni nu-mi poate da sentimentul acela primar că, indiferent cât de greu este, există undeva un om la care mă pot întoarce. Acum sunt eu omul acela pentru fetele mele. Și tocmai de aceea maternitatea mă face să o înțeleg pe mama atât de diferit.
Unul dintre cele mai grele lucruri pentru mine este că, nici măcar după ce a plecat nu am avut timpul acela pe care, în adâncul meu, l-aș fi vrut numai pentru noi două. Mormântul ei este la Suceava, iar eu sunt la București și, de când a plecat, viața, cu toate obligațiile și drumurile ei, nu mi-a dat răgazul de care aș fi avut nevoie ca să ajung acolo și să stau cu ea, pur și simplu să stau, fără grabă, fără să mă uit la ceas, fără să mă gândesc că trebuie să plec, fără să mai fiu pentru câteva ore mama cuiva, femeia care trebuie să rezolve ceva, cea care trebuie să se întoarcă la București și la viața ei. Mi-aș fi dorit să pot merge la mormântul ei și să mă lipesc cu fața de piatra rece, să-mi imaginez că, dincolo de ea, mama mă ține în brațe, așa cum mă ținea când eram copil, iar eu să o încălzesc cu tot ce nu mai poate ajunge la ea altfel: cu iubirea mea, cu dorul meu, cu toate cuvintele pe care nu am apucat să i le spun și cu toate îmbrățișările care au rămas fără loc. Mi-aș fi dorit să stau acolo până când nu aș mai fi simțit nevoia să plec, să plâng, să tac, să-i vorbesc, să-i spun tot ce s-a mai întâmplat și, într-un fel imposibil de explicat, să mă satur de ea. Să stau eu cu mama mea. Atât.
Uneori nu ai nevoie de răspunsuri, nici de explicații și nici măcar de cuvinte; ai nevoie doar să mai fii o dată copilul mamei tale și să simți, chiar și prin piatra rece dintre voi, că ea te ține în brațe, iar tu o ții pe ea cu tot ce mai ai: cu trupul, cu memoria, cu iubirea și cu dorul.
Tocmai din nevoia aceasta de a mai avea grijă de ea, de a mai face ceva care să poarte amprenta iubirii mele pentru ea, am plantat cei doi peri la biserică. Perele erau fructele ei preferate și, fără să-mi dau seama când s-a întâmplat, au devenit și ale mele, așa cum se întâmplă cu atâtea lucruri pe care le primim de la părinții noștri și pe care abia după ce ei pleacă începem să le privim altfel, descoperind în noi mici bucăți din ei pe care le purtăm mai departe fără să fi știut că le-am primit. Cei doi peri sunt încă mici și, aproape în fiecare duminică, îi ud, mă uit la frunzele lor, la crengile care mai cresc puțin, la fiecare semn că au prins rădăcină și merg înainte, iar uneori îi ud chiar și atunci când poate că nu le-ar mai trebui apă, pentru că, în timp ce torn apa la rădăcina lor, îmi place să-mi imaginez că ea pătrunde în pământ, se strecoară printre rădăcini și, printr-un drum nevăzut pe care numai dorul meu îl poate inventa, ajunge până la mama, ca și cum rădăcinile lor ar ști cumva drumul către ea și i-ar duce ceva din mine. Uneori le aduc și câte ceva care să hrănească pământul și îmi place să-mi imaginez că și această hrană ajunge, într-un fel, la ea, ca și cum aș putea încă să-i ofer ceva, ca și cum aș putea încă să am grijă de mama mea, așa cum ea a avut grijă de mine cândva. Știu că este doar imaginea mea, un fel în care inima mea încearcă să dea o formă concretă unei iubiri care nu mai are unde să se așeze, dar poate că tocmai de aceea îmi este atât de dragă: pentru câteva clipe, nu mai simt că nu pot face nimic pentru ea. Pot să ud. Pot să hrănesc. Pot să mă uit cum cresc. Pot să stau lângă ei și să-i vorbesc în gând. Și poate că nu ud doar doi peri, ci ud legătura mea cu mama, ud dorul, ud ceea ce a rămas viu între noi și îmi imaginez că, prin rădăcinile lor, ceva din iubirea mea ajunge la ea.
Iar când mă gândesc că, într-o zi, poate vor fi mari și vor face pere, mă gândesc la mama și la fructele pe care le iubea atât de mult, iar gândul acesta mă încălzește într-un loc în care dorul este încă rece. Poate că, într-o zi, Maria va putea să culeagă o pară dintr-unul dintre acești peri și îi voi spune că sunt fructele preferate ale bunicii ei, că i-am plantat pentru ea și că, într-un fel, acești copaci au crescut odată cu noi. Maria va crește, perele vor crește, poate și Andreia va deveni femeie, iar eu voi îmbătrâni, în timp ce doi peri vor rămâne acolo, cu rădăcinile lor adânc în pământ și cu ramurile întinse spre lumină, ca o legătură tăcută între ceea ce a fost și ceea ce încă este.
Și... poate că acesta este unul dintre modurile în care încă pot să fiu fata mamei mele: ea mi-a dat cândva să mănânc, iar acum eu încerc să hrănesc ceva pentru ea; ea a avut grijă de mine, iar eu, prin acești doi peri, mai găsesc încă un fel de a avea grijă de ceva care îi aparține. Iar când îi ud și apa dispare în pământ, îmi place să cred, măcar pentru câteva clipe, că nu se pierde, ci își continuă drumul prin rădăcini, ducând cu ea iubirea și dorul meu până acolo unde eu nu mai pot ajunge.
Dincolo de cei doi peri, mai este ceva ce am înțeles abia în acești doi ani: cât de mult se schimbă sensul propriei zile de naștere atunci când mama nu mai este. Pentru că o mamă știe cum este să existe o zi în care copilul ei s-a născut; știe ce a însemnat ziua aceea, știe cum a fost înainte să-și țină copilul în brațe și cum a fost după, știe că ziua de naștere a copilului ei este și ziua în care propria ei viață s-a schimbat pentru totdeauna. Dar un copil, chiar și atunci când devine adult și mamă la rândul său, nu știe niciodată cum este să fie ziua sa de naștere fără mama care l-a adus pe lume. De aceea, ziua mea de naștere mă doare.
Au trecut doi ani și mă surprinde să spun asta, pentru că mă așteptam ca timpul să facă lucrurile mai ușoare, să așeze durerea undeva mai departe și să-mi permită să privesc înapoi fără să mă mai doară atât. Dar nu s-a întâmplat așa. La doi ani după plecarea ei, mă simt uneori mai îndurerată decât m-am simțit atunci. Poate pentru că atunci totul era atât de proaspăt, atât de ireal și atât de greu de înțeles, încât o parte din mine încă nu putea să cuprindă ce se întâmplase. Acum însă știu. Știu că nu mai vine. Știu că nu o mai pot suna. Știu că nu-i mai pot spune „mamă” și să-mi răspundă. Știu că zilele mele de naștere vor veni una câte una și ea nu va mai fi aici să știe că este ziua mea, așa cum numai o mamă știe.
Și poate că tocmai de aceea ziua mea mă doare altfel acum: pentru că, în fiecare an care trece, mai există câte un lucru pe care îl înțeleg despre lipsa ei. În primul an am înțeles că a murit. În al doilea am început să înțeleg cum este să trăiesc mai departe fără ea. Iar acum încep să înțeleg că trebuie să învăț și să îmbătrânesc fără ea, să-mi trăiesc zilele de naștere fără să o mai am în lumea aceasta, să devin femeia care va avea cândva o vârstă pe care ea nu a mai apucat să o vadă.
Dar nu vreau ca povestea mea cu mama să se termine în durerea acestei absențe. Vreau să o duc mai departe frumos. Vreau să duc cu mine ceea ce m-a învățat, lucrurile bune pe care le-am primit de la ea, felul ei de a iubi, felul în care a avut grijă, lucrurile pe care le-am învățat privind-o, chiar și fără să-mi dau seama că învăț. Vreau ca, din tot ceea ce sunt și voi mai deveni, să rămână și ceva din ea.
Și vreau să fac tot ce pot ca, dacă există un loc în care mama mă poate vedea, să se simtă mândră de mine. Nu perfectă. Nu fără greșeli. Nu femeia care a făcut întotdeauna alegerile corecte. Ci femeia care, după toate câte i-au fost date, a continuat să se ridice, să-și crească fetele, să iubească, să învețe, să muncească, să construiască și să nu renunțe la ea însăși.
Acesta este felul în care pot să-i spun acum „mulțumesc”: nu doar prin faptul că îmi este dor de ea, ci prin felul în care aleg să trăiesc mai departe.
Și, undeva în adâncul meu, există și gândul că nu este un „adio” definitiv. Eu încă nu simt că am terminat povestea cu mama mea. Simt că este doar o despărțire pe care nu o pot înțelege pe deplin acum și că, atunci când va veni timpul meu, când Dumnezeu va hotărî că este vremea să mă întorc și eu acasă, ne vom întâlni din nou.
Așteaptă-mă, mamă.
Nu mă grăbesc. Mai am treabă aici.
Mai am două fete de crescut, mai am lucruri de construit, mai am de iubit, de reparat, de învățat și de devenit. Mai am de dus mai departe tot ce mi-ai lăsat.
Și voi face tot ce pot ca, atunci când ne vom întâlni din nou, să pot să mă uit la tine și să-ți spun:
„Am încercat, mamă. Am făcut tot ce am putut. Sper că ești mândră de mine.”
Iar până atunci, te duc cu mine. În mine. În fetele mele. În felul în care iubesc. În lucrurile pe care le fac. În cei doi peri pe care îi ud și care, într-o zi, vor rodi fructele tale preferate.
Și poate că atunci când voi gusta prima pară din ei, voi închide ochii pentru o clipă și mă voi gândi la tine.
Și voi ști că, într-un fel, iubirea nu a plecat nicăieri.