L-am scăpat pe jos într-o zi oarecare, într-un moment în care, bineînțeles, nu aveam nici cea mai mică idee că acel zgomot sec, atât de banal în aparență, avea să-mi provoace una dintre cele mai mari spaime pe care le-am avut în ultimii ani, pentru că pe hard diskul acela extern aveam strânsă o parte atât de mare din viața mea, încât abia când l-am văzut căzut și mi-am dat seama că toate acele lucruri s-ar putea să nu mai fie accesibile, am înțeles cât de mult ajunsesem să pun într-o cutiuță electronică pe care o considerasem, fără prea multe întrebări, „în siguranță”.
Aveam acolo fotografiile și filmările cu fetele mele, de când s-au născut și până în prezent, ani întregi din copilăria lor, pe care îi păstrasem aproape fără să-mi dau seama că, de fapt, nu păstram niște fișiere, ci momente care nu aveau să mai existe niciodată în aceeași formă; erau filmări făcute prin casă, în mașină, în vacanțe, în zile obișnuite, cu râsete, cu voci, cu lucruri pe care atunci le consideram atât de firești încât nici nu mă gândeam că, peste ani, tocmai acele lucruri mărunte vor deveni cele pe care voi vrea să le revăd.
Pentru că asta face timpul, fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți: ia o zi absolut obișnuită, o trece mai departe și, după câțiva ani, ne-o întoarce sub forma unei fotografii sau a unei filmări, iar noi ne uităm la ea și ne dăm seama că nu mai putem recupera ziua aceea, copilul acela, casa aceea, oamenii aceia sau felul în care eram noi atunci, dar putem măcar să-i mai vedem pentru câteva secunde.
Pe hard disk erau și înregistrările telefonice cu mama.
Aici este partea care m-a speriat cel mai tare, pentru că mama nu mai este, iar lucrurile se schimbă cu totul atunci când omul pe care îl auzeai la telefon nu mai poate fi sunat; cât timp cineva este lângă tine, vocea lui este una dintre cele mai obișnuite prezențe din viața ta și nu te gândești să o memorezi, să o păstrezi, să o asculți cu atenție, pentru că presupui că vei avea mereu ocazia să o auzi din nou, până când, într-o zi, nu mai ai această posibilitate și descoperi că o simplă înregistrare audio, pe care poate ai păstrat-o fără să-i dai o importanță deosebită, poate deveni unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le mai ai.
Mai aveam acolo lucruri pe care le-am scris, lucruri pe care le-am creat, documente, cărți, muzică, fișiere adunate de-a lungul anilor, unele importante, altele probabil complet inutile și pe care nici nu le-aș mai deschide astăzi, dar care, toate la un loc, făceau parte din viața mea de până atunci.
Și, ca să fie povestea completă, nu aveam nicio copie. Niciuna!
În mintea mea, hard diskul era locul sigur în care pusesem toate lucrurile importante și, pentru că funcționase ani întregi fără probleme, nu-mi trecuse prin cap că un obiect care îmi păstrase atât de cuminte amintirile ar putea, într-o secundă, să devină motivul pentru care aș putea să le pierd.
Așa că l-am scăpat.
Și am intrat în panică. Grav de tot! Nu genul acela de panică în care te enervezi pentru că s-a stricat un obiect și începi să cauți pe internet cât costă unul nou, ci o panică mult mai adâncă, pentru că am înțeles aproape imediat că, de data aceasta, un hard disk nou nu ar fi rezolvat problema; puteam cumpăra oricând altul, dar nu puteam cumpăra din nou filmările cu fetele mele, nu puteam recrea copilăria lor și, mai ales, nu puteam să o sun pe mama ca să înregistrez din nou conversațiile pe care le aveam acolo.
Cred că atunci am simțit pentru prima dată cât de ciudat funcționează memoria și cât de mult poate încăpea într-un lucru care, privit din exterior, pare complet lipsit de importanță.
Un fișier poate fi doar un fișier, până când în el se află vocea unui om pe care nu-l mai poți auzi.
O fotografie poate fi doar o fotografie, până când îți dai seama că persoana din ea avea atunci o anumită vârstă, o anumită voce, un anumit fel de a râde și că niciunul dintre aceste lucruri nu mai poate fi întors înapoi.
O filmare poate dura 30 de secunde și totuși să conțină un moment întreg din viața ta, iar faptul că poți să-l vezi din nou nu înseamnă că îl poți retrăi, dar înseamnă că ai încă o fereastră mică prin care poți privi spre ceva ce timpul a luat deja.
Mă durea până în oase gândul că aș putea pierde toate astea.
Am început să caut soluții și am ajuns la recuperarea profesională a datelor, unde mi s-a spus că există șanse să fie salvate, dar nu mi s-a putut garanta că totul va fi recuperat, iar cuvântul „șanse” mi s-a părut, în perioada aceea, unul dintre cele mai greu de suportat cuvinte, pentru că însemna că puteam spera, dar nu puteam fi sigură.
Am plătit 2.000 de lei pentru recuperare și am cumpărat și un hard disk nou, iar apoi nu mi-a mai rămas decât să aștept. Aproximativ 2 luni. Două luni în care, deși încercam să-mi văd de viață și să nu mă gândesc în fiecare zi la asta, undeva în mintea mea rămânea aceeași întrebare: oare vor reuși să scoată totul de acolo sau voi afla că anumite lucruri au dispărut pentru totdeauna?
Și în perioada aceea m-am rugat. La Dumnezeu. Pentru recuperarea datelor. Da, știu cum sună. Dintre toate lucrurile pentru care se poate ruga un om, să ajungi să-I ceri lui Dumnezeu să-ți recupereze hard diskul pare, la prima vedere, aproape comic, și poate că este, într-un fel, dar în momentul în care acel hard disk conține vocea mamei tale și copilăria copiilor tăi, nu mai stai să te întrebi dacă problema ta este suficient de importantă pentru a fi adusă înaintea lui Dumnezeu; pur și simplu vii cu ea, așa cum este, pentru că te doare și pentru că există lucruri asupra cărora nu mai ai niciun control.
Eu asta am făcut. Am căutat soluții, am plătit pentru recuperare, am așteptat și m-am rugat. Și după aproximativ două luni am primit vestea că toate datele au fost recuperate. Toate.
Cred că este greu să explici cuiva care nu a trecut printr-o asemenea situație de ce o asemenea veste te poate emoționa atât de tare, pentru că, dacă privești lucrurile superficial, este doar o informație tehnică: datele au fost recuperate; însă pentru mine acea propoziție însemna că puteam să-mi văd din nou fetele mici, să aud din nou râsetele lor de atunci, să deschid din nou lucrurile pe care le scrisesem și, mai ales, să apăs play și să aud vocea mamei. Și atunci am simțit că mi se dăduse înapoi ceva ce, timp de aproape două luni, mă temusem că pierdusem. Eu îi spun minune.
Poate că, tehnic vorbind, a fost rezultatul muncii unor specialiști foarte buni, al unor echipamente potrivite, al experienței lor și, probabil, al unui pic de noroc, dar asta nu schimbă cu nimic felul în care am trăit eu lucrurile, pentru că eu m-am rugat pentru asta și, după două luni în care nu știam dacă voi mai avea vreodată acces la acele amintiri, le-am primit înapoi pe toate.
Poate că minunile nu trebuie să fie întotdeauna spectaculoase ca să fie minuni. Poate că uneori o minune arată foarte banal: un telefon, un mesaj, un hard disk nou și un om care îți spune că toate datele tale au fost recuperate. Iar tu te uiți la ecran și îți vine să plângi pentru niște fișiere, deși știi foarte bine că nu pentru fișiere plângi. Plângi pentru ceea ce se află în ele. Pentru niște ani care au trecut. Pentru copiii care au crescut. Pentru oameni care nu mai sunt. Pentru versiuni ale tale care au existat și care nu se mai întorc.
Și poate că de aici a rămas pentru mine ceva mai important decât povestea cu hard diskul în sine, pentru că, de atunci, mă gândesc mai des la cât de ușor ne obișnuim cu ceea ce avem și cât de repede transformăm lucrurile prețioase în lucruri normale doar pentru că sunt încă acolo.
Ne obișnuim cu vocea mamei.
Ne obișnuim cu râsul copilului.
Ne obișnuim cu oamenii pe care îi putem suna.
Ne obișnuim cu fotografiile pe care le avem.
Ne obișnuim cu zilele obișnuite și uităm că, de fapt, fiecare zi obișnuită este una pe care nu o vom mai avea niciodată exact în forma aceea.
Asta nu înseamnă că trebuie să trăim speriați că vom pierde tot ceea ce iubim și nici să devenim colecționari compulsivi de amintiri, fotografiind fiecare masă și fiecare fir de iarbă, ci doar să înțelegem, din când în când, că ceea ce ni se pare banal astăzi poate deveni extrem de prețios mâine.
Eu am avut noroc.
Am recuperat tot.
Și, odată cu asta, am primit și o lecție tehnică pe care aș fi preferat, sincer, să o învăț fără să plătesc 2.000 de lei pentru ea: faceți backup. Serios! Nu faceți ca mine.
Dacă aveți fotografii, filmări, documente sau orice altceva care contează pentru voi, nu vă bazați pe un singur dispozitiv, oricât de bun vi s-ar părea și oricât de mult timp ar funcționa fără probleme; un hard disk poate să cadă, se poate strica, se poate pierde, se poate întâmpla orice, iar faptul că până ieri a funcționat perfect nu reprezintă, din păcate, o garanție pentru mâine.
Eu acum am backup. Și încă unul. Și, dacă mă întrebi, probabil că voi mai face unul. Pentru că Dumnezeu ne poate ajuta, dar nu cred că este o idee foarte bună să-I testăm disponibilitatea de a face minuni de fiecare dată când noi uităm să facem o copie de siguranță.
Dincolo de partea practică, însă, am rămas cu ceva ce nu încape într-un folder și nu poate fi salvat pe niciun hard disk: sentimentul că ar trebui să mă uit mai atent la ceea ce am, cât timp încă am, să mai ascult vocea oamenilor pe care îi iubesc, să mai fac o fotografie chiar dacă nu sunt aranjată, să mai filmez o scenă banală din viața fetelor mele, chiar dacă în spate se văd vase nespălate și eu sunt obosită, pentru că nu știm niciodată care dintre momentele acestea aparent neînsemnate va deveni, peste ani, unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le vom avea.
Și poate că asta este partea care mă emoționează cel mai mult când mă gândesc acum la toată povestea: faptul că, în ziua în care am scăpat hard diskul, am crezut că risc să pierd trecutul, dar în cele două luni de așteptare am început să mă uit altfel la prezent.
Pentru că trecutul nu-l mai pot schimba, iar unele dintre lucrurile pe care le-am pierdut în viață nu mai pot fi recuperate indiferent câți bani aș avea, câte copii de siguranță aș face sau cât de mult m-aș ruga.
Dar ceea ce încă am este aici.
Fetele mele sunt aici.
Oamenii pe care îi iubesc sunt aici.
Mai există zile pe care încă le pot trăi, fotografii pe care încă le pot face, conversații pe care încă le pot purta și lucruri pe care încă le pot spune.
Iar eu, după ce am fost la un pas să pierd o parte din amintirile mele, am început să înțeleg puțin mai bine cât de mare este, de fapt, darul lucrurilor pe care încă le avem.
Așa că da, m-am rugat pentru un hard disk. Am plătit 2.000 de lei, am cumpărat unul nou, am așteptat aproape două luni și, la final, mi-am primit toate datele înapoi. Dar, dacă mă întrebi astăzi pentru ce m-am rugat de fapt, răspunsul este puțin diferit.
M-am rugat să-mi fie păstrată vocea mamei.
M-am rugat să nu pierd copilăria fetelor mele.
M-am rugat să nu pierd bucăți din mine.
Și, de data asta, le-am primit înapoi.
Iar hard diskul nou stă acum frumos, cu backup-ul făcut.
Am învățat și eu, în sfârșit, că unele minuni nu exclud responsabilitatea personală.