Nu cred în întâmplări, sau poate că nu mai cred demult în ele, așa cum le cred alții, ca fiind niște simple coincidențe, aruncate la întâmplare în viața noastră, fără sens și fără direcție.
Am ajuns mai degrabă să simt, decât să explic, că există clipe în care Dumnezeu se apropie de noi fără zgomot, fără semne mari, fără ceruri deschise sau revelații care să ne taie respirația, ci într-un fel aproape banal la prima vedere, atât de discret încât, dacă nu ești atent, Il confunzi cu o întrebare obișnuită, cu o conversație de birou, cu un gest mărunt care nu pare să ascundă nimic.
Dumnezeu nu vine prin minuni, nici prin chestii spectaculoase, nici prin acele momente pe care le povestim mai târziu cu ochii mari; El vine printr-o întrebare rostită de cineva care nu știe că, fără să vrea, atinge în tine un loc pe care îl credeai închis, acoperit, uitat.
Așa s-a întâmplat cu mine.
Era o zi obișnuită la serviciu, din acelea care se amestecă una în alta până când nu le mai deosebești, în care alergi între sarcini, telefoane, oameni și termene, și ai senzația că nu mai aparții deloc timpului tău, că ești doar împins înainte de o rutină care nu te mai întreabă dacă ești pregătit.
Într-o pauză scurtă, aproape fără să se uite la mine, șefa mea m-a întrebat ceva simplu, aruncat ca o frază de conversație:
– Tu ce făceai înainte?
Atât.
O întrebare mică, aproape banală, dar care, în mine, a deschis o ușă pe care o țineam închisă de mult.
Am început să răspund firesc, fără să știu încă unde mă va duce răspunsul.
I-am povestit despre cabinetul meu de reflexoterapie, despre cum am lucrat cu oamenii, cu durerile lor, cu speranțele, că am avut o uniformă mov pe care o îmbrăcam dimineața cu emoția aceea pe care o ai doar când știi că faci ceva ce are sens pentru tine, ceva ce te așază la locul tău în lume.
Și, pe măsură ce vorbeam, am înțeles că nu îi vorbeam doar ei. Îmi vorbeam mie.
Îmi aduceam aminte de o versiune a mea pe care o lăsasem în urmă fără să-mi dau seama exact când. Mi-am amintit diminețile în care deschideam cabinetul și aerul avea o liniște aparte, ca și cum încăperea însăși aștepta oamenii care urmau să intre, fiecare cu povestea lui ascunsă în umeri, în privire, în felul în care își așezau pașii. Îmi amintesc și acum prosopul perfect întins, mâinile încălzite înainte de fiecare ședință, mirosul discret al camerei, acea ordine care nu era doar exterioară, ci și interioară, ca o respirație a locului.
Și oamenii…Doamne, oamenii. Fiecare venea cu o poveste pe care nu o spunea din prima, dar care se simțea în tot ce nu era spus. Unii vorbeau mult, ca și cum ar fi vrut să recupereze ani întregi în câteva minute. Alții tăceau și lăsau corpul să spună în locul lor. Unii veneau cu o durere clară, numită, localizată. Alții spuneau că îi doare spatele, dar după câteva minute îți dădeai seama că, de fapt, îi durea viața întreagă, oboseala, grija, lucrurile nespuse, toate acele straturi invizibile care se așază în noi fără să cerem voie. Și, în toate acele întâlniri, am învățat ceva ce nu era scris în niciun curs și nu se preda în nicio școală: corpul nu minte niciodată, el doar spune, în felul lui tăcut și încăpățânat, ceea ce sufletul nu mai are puterea să rostească. Îmi amintesc oameni care mă sunau după ședințe doar ca să-mi spună că au dormit, în sfârșit, o noapte întreagă fără să se trezească de durere sau de neliniște, oameni care îmi spuneau că se simt mai ușori, de parcă cineva le-ar fi ridicat o greutate invizibilă de pe umeri, alții care observau că durerile pentru care veniseră se mai domoliseră, chiar dacă nu dispăruseră complet.
Nu făceam minuni și nici nu le promiteam vreodată. Știam foarte bine că fiecare om e o lume în sine, cu ritmul lui, cu răspunsul lui, cu felul lui de a se vindeca sau de a învăța să trăiască altfel cu ceea ce îl doare. Dar vedeam schimbări reale, mici, uneori aproape imperceptibile, dar suficiente cât să-ți amintească de ce ai ales drumul acela. Și acele schimbări mă bucurau, dar în același timp mă responsabilizau, ca și cum fiecare om care trecea pe acolo îmi lăsa în mâini ceva fragil pe care trebuia să-l respect.
Apoi viața a luat-o în altă direcție, fără să întrebe dacă sunt pregătită. Am lăsat cabinetul în urmă, iar anii care au urmat nu au fost ușori, dar au fost plini, în felul acela complicat în care te construiești din nou fără să-ți dai seama că te reconstruiești. Am învățat coaching, consiliere vocațională și multe alte lucruri care nu doar că mi-au lărgit înțelegerea despre oameni, dar m-au obligat să mă uit și la mine altfel, mai sincer, mai așezat, mai fără scuze.
Privind înapoi, îmi dau seama că nimic nu s-a pierdut cu adevărat, doar s-a transformat, s-a așezat în straturi, ca și cum viața ar fi știut mai bine decât mine cum să le lege pe toate. Astăzi, dacă m-aș întâlni cu omul din fața mea, nu aș mai fi doar reflexoterapeutul de atunci. Aș fi un om mai răbdător, mai puțin grăbit să ofere răspunsuri, mai dispus să stea în tăcere fără să o umple imediat cu explicații, mai atent la ceea ce nu se spune decât la ceea ce se spune.
Poate că asta face timpul cu noi, nu ne transformă neapărat în experți, ci în oameni mai prezenți, dacă avem norocul să învățăm din el. Când am încheiat conversația cu șefa mea, am rămas câteva minute în liniștea mea, cu gândurile așezate unele peste altele, și mi-am spus, fără să dramatizez, dar cu o claritate care m-a surprins: „Mi-e dor.” Nu doar de reflexoterapie ca practică, ci de sentimentul acela simplu și profund că, la finalul unei zile, cineva pleca de acolo puțin mai ușor decât venise, chiar dacă nu știa exact de ce.
Mi-e dor de lucrul cu mâinile, de contactul acela direct, de liniștea care se așeza între doi oameni fără să fie nevoie de prea multe cuvinte.
Mi-e dor de acea oră în care cineva nu trebuia să fie puternic, eficient, grăbit sau perfect, ci doar om, pur și simplu om.
Poate de aceea am simțit că trebuie să revin, dar nu în același fel, nu în aceeași formă, ci altfel, mai aproape de viața reală a oamenilor. Să merg eu către ei, acolo unde sunt, acasă, în spațiul lor, în liniștea lor, sau la birou, atunci când se poate, pentru că uneori nu lipsa dorinței ne oprește, ci lipsa timpului și oboseala de a mai pleca undeva pentru noi înșine.
Morala: Dumnezeu nu schimbă drumul. Doar aprinde din nou lumina pe el, ca să ne aducem aminte că a fost mereu acolo.